Sfintele icoane

Sfintele icoane

         Potrivit mărturiei Sfintei Tradiții, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credincioșii în casele lor, încă din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci și pictor, și a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat să aibă o icoană a Mântuitorului nefăcută de mână.

          În Sfânta Scriptură a Noului Testament nu găsim nicăieri vreo poruncă a Mântuitorului să se facă icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfinților Apostoli să propovaduiască Evanghelia, nu să o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit Sfinților Apostoli să scrie epistolele? De unde a pornit porunca să se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca să se facă și icoane. Icoana și Evanghelia sunt Tradiția scrisă a descoperirii dumnezeiești, prima în culoare și desen, a doua în cuvinte. Revelația dumnezeiască, propovaduită mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsă toată în scrierile Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfinții Apostoli au învățat și prin epistolă, dar și prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).

        Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei).

        Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.

        În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787). Ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14).

       Icoana – teologie în imagini

       Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine“.

        Conţinutul şi mesajul icoanei ortodoxe mărturisesc, pe de o parte, adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, iar pe de altă parte, adevărul că omul poate ajunge la înfiere şi îndumnezeire prin harul dumnezeiesc.

         Cinstim sfintele icoane pentru că ele ne înalță gândul la taina Intrupării Domnului.

         Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezenta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” – ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane.

         Sfinții Părinți afirmă că „ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, icoana ne anunță și ne face prezent prin culori”. Sfânta Scriptură ne vorbește despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască – și, același lucru îl face și icoana. De altfel, între actul întrupării și icoană este o legătură atât de strânsă, încât Sfântul Teodor Studitul afirmă, în contextul disputelor iconoclaste că, „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”.

          Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fundamentul și rațiunea reprezentării și cinstirii icoanelor: dacă Iisus Hristos nu ar fi luat chip de om, noi nu am fi putut să-L reprezentăm în icoane. Iar în ceea ce privește reprezentarea sfinților, nici aceasta nu ar fi fost posibilă, tocmai pentru că prin opera lui Dumnezeu, de răscumpărare a neamului omenesc, omul a primit posibilitatea de a deveni sfânt.           Sfântul Ioan Damaschin, la întrebarea: “Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”, răspunde: “Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei Lui”, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); “Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); “Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3).

          Poporul lui Israel n-a văzut fața lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu putea să zugravească chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care, Dumnezeu fiind în chip… S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când Cuvântul S-a facut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14), “atunci înfățișează în îcoană ceea ce învață Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemănarea Celui ce S-a făcut văzut spre contemplare. Zugrăvește coborârea Lui fără nume, nașterea din Fecioara, botezul în Iordan, Schimbarea la Față de pe Tabor, patimile, moartea, minunile, simbolurile firii Lui dumnezeiești, minuni făcute prin activitatea corpului, dar cu ajutorul activității dumnezeiești, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înălțarea la ceruri. Zugrăvește-le pe toate și cu cuvântul și cu culorile”.

          De aici înțelegem că icoana are un temei și un rost dogmatic, adică întruparea lui Dumnezeu și mărturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tăcut al culorilor și al liniilor desenului, arătând că întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuită, ci reală; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz”, precizează Sfântul Ioan Damaschin. Și el continuă: “Prin icoană ne sfințim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simțuri este vederea”.

          Atât icoana cât și Sfânta Scriptură nu ne-au păstrat trăsăturile chipului istoric-fizic al Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinți Părinți ai Bisericii spun că Mântuitorul avea un chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslăvire (Psalmul 44, 3), alții spun că era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43, 2-3). A înfățisa în icoană numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamnă a ni-L înfățișa ca și cei din vremea Sa pământească, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca și Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om, Care a făcut minuni ca Dumnezeu ce era, și nu ca om. (Matei 12,24).

           Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca să facă minuni, arătându-Și puterea Sa dumnezeiască, să ne facă să credem si să mărturisim că El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 54), ci și să dea iertare de pacate, vindecare sufletului și trupului, adică să dea înnoire omului învechit prin păcat. Această înnoire a lucrat-o mai întâi în trupul Său și ne-o împărtășește și nouă tot prin trupul Său, trupul Său mort și înviat care este trupul Său dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L înfătișează icoana ortodoxă.

          Sfânta Scriptură ne vorbește foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și despre chipul înnoit al omului. “Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). “… Să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4). “… Să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfa scumpă, bineplacută lui Dumnezeu ca închinarea voastră cea duhovnicească. Si să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbrăcați-vă în Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, da v-ati îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Dacă este trup firesc este și trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15,53). “Iar noi, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelasi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni 5,17).

         Aceste cuvinte ne arată adevărul înnoirii omului prin harul întrupării și ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevăr al înnoirii și acest chip al omului înnoit ni le arată icoana ortodoxă. Fără acest mesaj și trăsături, imaginea nu mai este o icoană ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult plăcut la vedere.

        De harul întrupării s-a împărtășit într-o măsură mai mică decât omul și “faptura care așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca să fie părtașă la libertatea măririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoană apare și făptura nerațională alături de om, înfațișată și ea în haina înnoirii, mărturisind și ea lucrarea harului întrupării.

        Prin urmare, cinstirea icoanei lui Hristos ne apropie şi mai mult de El, prin harul sfinţitor al relaţiei dintre icoană şi Prototip. Icoana ne întăreşte credinţa în dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos şi în comuniunea sau legătura Lui cu noi, chiar după Înălţarea Sa la Cer: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

       În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (luptător împotriva icoanelor), care tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta pentru că iconoclaştii nu înţelegeau posibilitatea facerii icoanelor.

       Iconoclaștii respingeau posibilitatea facerii icoanei și a cultului ei pornind de la cele poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt din apele de sub pamânt! Să nu te închini lor, nici să le slujesti…” (Ieșire 20, 2-5). “Iar Domnul v-a grait de pe munte din mijlocul focului și glasul cuvintelor lui L-ați auzit, iar fața Lui n-ați vazut-o, ci numai glasul Lui l-ați auzit… Tineți doar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ați văzut nici un chip. Să nu greșiți dar și să vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri care să înfățișeze bărbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târăște pe pământ, sau închipuirea vreunui pește din apă, de sub pământ; sau, privind la cer si văzând soarele, luna, stelele și toată oștirea cerului, să nu te lași amăgit ca să te închini lor, nici să le slujești…” (Deuteronom 4, 12-19).

        Oprirea facerilor era cu un scop precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, așa cum lămurește Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor… s-au închinat și au slujit făpturii în locul Făcătorului” (Ieșire 32,1-8). Vițelul de aur turnat psalmistul David l-a numit idol. “Si au facut vițel în Horeb și s-au închinat idolului (Psalmul 105, 19): cinstirea și aducerea jertfei idolului se numește idololatrie. Idolul este deci un lucru făcut de mâna omului sau aflat în natură, o vietate – ființă nerațională socotită dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, depărtându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.

        Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu este identic cu persoana însăşi. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul nevăzut al lui Dumnezeu, căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea“.

         “Icoana, spune Sfântul Teodor Studitul, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă este asemănătoare în ce priveşte persoana”. Icoana Mântuitorului lisus Hristos ne înfăţişează persoana Sa şi nu firea Sa, pentru că zice Sfântul Atanasie Sinaitul: “Nu firea vede firea, ci persoana contemplă persoana”. “Icoana poartă numele prototipului (originalul, persoana care este înfățișață), ea nu conţine natura sa”, precizează Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic. Locul prezenţei nu este planşa de lemn, ci asemănarea pe care ea o înfăţişează. Nu există nici o natură înscrisă. “Nu cunoaştem în icoană nimic altceva decât înfăţişarea reprezentând o asemănare a prototipului”, subliniază aceiaşi Sfinţi Părinţi.

         Icoanele, lucruri facute de mâini omenesti, nu pot fi socotite idoli pentru că ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemănare cu cele pe care ele le înfățișează. “Idolii pagânilor sunt aur și argint, lucruri ale mâinilor omenești, gura au si nu vor grai, ochi au și nu vor vedea… asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei și se încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuită idolilor socotiți persoane care văd, vorbesc și aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omenești să fie idoli. Spre aceasta voia să atragă atenția Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie să socotim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meștesugul și iscusința omului” (Fapte 17, 29).

        “Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”.

       Sfânta Scriptura nu numai că n-a condamnat icoanele dar a dovedit că Dumnezeu Însuși le-a ingăduit. El a născut pe Fiul Său, care după cuvântul Scripturii e icoana naturală a Tatălui, "este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut". Dumnezeu a făcut pe om după "chipul și asemănarea Sa". Dumnezeu este cel dintâi care a făcut icoane, cum zice Sf. Ioan Damaschin.

        În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.

        Sf. Ioan Damaschin arată că, dacă în Vechiul Testament Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament această comunicare s-a făcut în cuvânt și în chip. Căci cel nevăzut s-a făcut văzut cu ochii lor trupești, ceea ce în Vechiul Testament era numai prefigurat în simboluri.

        Cinstirea icoanelor nu e idolatrie pentru că nu se poate confunda cu cinstirea pe care o dăm lui Dumnezeu: pe Dumnezeu Îl cinstim prin latrie sau adorare iar pe sfinți, icoanele și moaștele lor prin simpla venerare, cum o numește Sf. Ioan Damaschinul - cinstirea relativă, pentru că această cinstire stă in relație cu prototipul (origina¬lul), la care se referă: nu cinstim icoanele pentru ele insele, ci din pricina sfinților care sunt zugrăviți pe ele.

        Doctrina ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane e cuprinsă și în cărțile noastre de slujbă: "Mă închin sfinților și cinstitelor icoane, adică lui Hristos insuși și Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu și tuturor sfinți¬lor; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu ci înălțându-mă cu mintea la chipul ce înfățișează; pentru aceea și cinstea cea către acestea o trec la prototipuri", se cuprinde in Arhieraticon marturisirea la hirotonie, a can¬didatului la episcopat.

        In rugaciunea principală din Rânduiala pentru binecuvantarea și sfin-țirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, din Molitfelnic, se precizează aceeași idee: "am pus această icoană inaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa".

        După mărturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerată idolatrie, deoarece însuși Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă heruvimi și chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Ieșire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) și apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7,6), prin jertfe, tămâieri (Ieșire 30,1- 8), aprinderea candelelor și prin cântări de laudă (Psalm 137,1). Chipurile de heruvimi au fost respectate și de către Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) și de către Sfinții Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24),

        Dacă am cinsti cele materiale care ne descoperă pe Dumnezeu, în locul Creatorului, am cădea în păcatul idolatriei, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “ştiind pe Dumnezeu, făpturile nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios în asemănarea şi chipul omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a dat necurăţiei… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului… şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28). Cinstirea creaturii în locul Creatorului (“neavând pe Dumnezeu în conştiinţa lor”) înseamnă idololatrie, falsificarea adevăratei credinţe şi cinstiri a lui Dumnezeu.

        La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm”.

        Că icoana scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns, înţelegem şi din cuvintele Psalmistului: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aduci aminte de el?… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalm 3, 8, 9); “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale”.

       Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

     Astfel a respinge cinstirea icoanei înseamnă a respinge taina întrupării sau a înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi a nesocoti întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc.

     Folosul duhovnicesc al cinstirii icoanelor

     Chipul înnoit al omului sfinţit şi îndumnezeit prin har ni-l arată şi icoanele sfinţilor. Din acest motiv, imaginea care nu transmite acest mesaj al sfinţeniei nu este icoană, ci doar un tablou religios, chiar dacă este o imagine plăcută la vedere.

     Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.

     Astfel putem să intelegem care este folosul duhovnicesc al cinstirii sfintelor icoane şi cât de mult ne ajută acestea în viaţa noastră? Încă de la Botez, prin însuşi numele care ni se dă, primim lumina şi ocrotirea sfântului al cărui nume îl vom purta întreaga viaţă. Apoi, crescând, avem nevoie de sfintele icoane pentru întărirea credinţei şi evlaviei, deoarece sfinţii pictaţi pe ele sunt învăţători şi rugători pentru noi. Pe parcursul vieţii, fiecare dintre noi avem nevoie de sfintele icoane pentru rememorarea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu şi a faptelor de sfinţenie ale celor care L-au urmat, astfel încât, privind chipurile lor, vom simţi şi noi chemarea de a le urma pilda tăriei în credinţă şi a vieţii lor de sfinţenie.

    Icoana este făcută pentru a-l ajuta pe om în desăvârșirea sa duhovnicească, căci ea îl ajută să primească harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentrează în rugăciuni și se slujește de icoană ca de o unealtă care-i îngăduie să-și îndrepte rugăciunea către arhetip (persoana înfățișată în icoană).

    Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30).

    Prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20). Sfinții ne devin modele de sfințenie pe care trebuie să le urmăm, pentru a ajunge să gustăm și noi din fericirea Raiului.

    Și vedem, astfel, că icoanele mai îndeplinesc în viața creștinului un rol important – unul liturgic sau cultic. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și sfinților prin intermediul icoanelor, căci acestea predispun la dialog cu divinitatea și răspund unei anumite nevoi de concret a omului. Din acest motiv se obișnuiește să se picteze bisericile, iar credincioșii să aibă icoane în casele lor. Sfintele icoane ale sfinților formează un mare tezaur spiritual al Bisericii. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul lor, duhovnicesc şi dogmatic în acelaşi timp, şi ne-au învăţat să ne închinăm la icoane ca la înşişi sfinţii care sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare.

   Chipul Maicii Domnului şi cele ale sfinţilor din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleşit de lumina dumnezeiască a împărăţiei lui Dumnezeu. Icoana este sfinţită prin chipul pe care îl reprezintă. Prezenţa chipului unei persoane este, într-o măsură, prezenţa respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea, sau mai curând aduce persoana respectivă în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea.

    Un al treilea rol al icoanei ar fi cel pedagogic. Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigore cel Mare spune că „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor. Sfântul vrea să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același piedestal cu Sfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului lui Dumnezeu.

     Pe de altă parte, icoanele ne ajută să ne exprimăm şi dragostea pentru Dumnezeu. În primul rând, icoana ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi dorinţa Lui de a ne împărtăşi viaţa veşnică și în același timp sfintele icoane ne cheamă la sfinţenie, comuniune, la a iubi Biserica lui Hristos din toate timpurile, la a păstra unitatea liturgică.

    Dacă, din iubire, purtăm cu noi şi în casele noastre imagini ale rudelor şi oamenilor apropiaţi, cu atât mai mult suntem datori să arătăm evlavie faţă de icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, împodobind cu ele casele, spre sfinţire şi binecuvântare. Sfintele icoane sunt, totodată, o vedere duhovnicească a frumuseţilor şi învăţăturilor Sfintei Scripturi prezentate în culori şi o cale de cunoaştere şi urmare a modelelor de credinţă, iubire şi milostenie ale sfinţilor.

    Concluzii

   Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, prin sfânta rugăciune. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi, imediat, cu mintea la Hristos. Cu alte cuvinte sfintele icoane scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste.